Prizonieră

Și nu pot … nu pot să-ți scot rădăcinele din mine, tu prinzi lăstari mai noi, mai verzi și mai puternici. Sunt prizoniera propriilor mele sentimente, sunt o oarbă  și strig că te-am uitat, că pot fără tine, dar pe cine încerc eu să duc în eroare? Rădăcinile vii ale psihicului, nu mă lasă să respir liniștită, să mug de durere, să urlu a neînțelegere, să plâng, să răd, să mă mint…

p

M-am așezat pe canapea cu o ceașcă de ceai și îmi descâlcesc oasele, cu incertitudine și frică, extrem de prudent și cu o sfială în mișcări, îmi place să mă aflu într-o permanentă relație de armonie cu oasele mele, să formăm un ansamblu, și atunci când mie-mi este mai greu, atunci când șchiopătez, ezit, mă poticnesc și evit orice mișcare, ele-mi sunt motiv de rezolvare. Trebuie să ai, cum spune inima, un alt om în tine, mai puternic, sărac, dar omul în raport cu care-ți găsești un echilibru.

Ne-am îndrăgostit atunci când ambii aveam nevoie. Toți ne temem. Nu e nimic nou sub soare. Îi plac florile frumoase, strălucitoare și la nesfârșit poate vorbi despre toate, eu doar ascult și din ochii mei se revarsă lumina. Lângă el m-am eliberat de dureri, dar am recăpătat o gaură mult mai mare, lângă el m-am încâlcit în oasele mele, mi-am pierdut echilibrul, lângă el m-am transformat în femeie și m-am născut a șaptea oară.

Reclame

Despre regăsire și lalele galbene

Ce mai e și asta? Unde putem găsi această stare? Cineva ar spune că oriunde dorești tu să o vezi, eu spun că regăsirea adevărată e despre oameni, clipe și treceri. Fiecare dintre noi are vise: vise care niciodată nu o să se împlinească, vise care deja de mult timp s-au nutrit adânc în conștiința noastră și vise în proces de germinare… De ce noi visăm și ce legătură au visele cu regăsirile? Secretul e simplu – fiecare dintre noi are un suflet, sau două, poate; sufletul poate fi zdrobit sau îngenunchiat, poate fi acoperit de răni și cicatrici, și doar atunci când te regăsești în totalitate reușești să iubești. (să iubești, nu să pretinzi că poți, vrei și știi)

hh

Eu am marele noroc să întâlnesc în drumul meu oameni minuntați, oameni de la care învăț, învăț să iubesc, ofer și primesc. Un straniu seniment mă cuprinde atunci când conștientizez că oricum toți pleacă, nu pentru că vrei tu sau el așa, ci pentru că așa vor circumstanțele, timpul, oamenii și mâinele voastre. Și atunci când revezi din nou ochii dragi, simți stări mai tulburătoare decât acel strigăt de dor. De ce oamenii pleacă? De ce noi le permitem să plece? Ne regăsim în ei, iubim, primim și plecăm: tăcuți, fără aripi și doar înainte…

Dacă..

Dacă aș putea spune cuiva să oprescă acest cerc vicios, să exlam că mi-am învățat lecția și că ajunge să mă tot treacă prin foc, apă și lecții, sincer, aș face și asta. Sunt atât de istovită, de parcă am dus un car cu boi după mine: am obosit să iubesc, să nu mai înțeleg încotro merg, am obosit să aștept că totul într-un final se va așeza la locul lui, da, am obosit să mai sper. Ești cel mai frumos lucru care s-a întâmplat cu mine, chiar dacă ești divorțat, bărbos și al naibii de complicat, m-am îndrăgostit de tine conștientă fiind și am mers sigură fiind că o să mă doară într-un sfârșit, și m-a durat, doare încă.

Când te-am cunoscut aveai buzele uscate, senzuale și mi-am dorit atât de mult să le mângâi încât m-am îndrăgostit nebunește și iată că de luni bune nu mă lasă liniștită acest sentiment. Ca nebuna am mers după tine, chiar dacă ai fost sincer de la bun început cu mine și mi-ai spus că ai „trecut” și că nu e cu siguranță ceea ce eu așteptam să mi se întâmple, eu am călcat fermă înainte, te-am sărutat și tu mi-ai permis să o fac, am plâns și tu mi-ai șters lacrimile, am iubit și ambii am plecat.

Știu că nu te-ai fi căsătorit cu oricine, și știu că femeia cu care era să te căsătorești devenea cea mai specială, tu iubești frumos și nu știu dacă căsătoria ți-a așezat cătușe pe mâini sau poate voi nu erați ambii pregătiți pentru căsătorie, clar e că dragoste nu trebuie înăbușită, iar ceea ce faci tu cu ea semăna mai mult a eschivare decât a divorț, îți amintești când te suna insistent și tu nu răspundeai? Atunci am mai înțeles încă o dată că sunt în plus în această luptă, cert e că copila ta trebuie să crească lângă ambii părinți și pentru că sunt sigură că tu vei face alegerea corectă: ești atât de înțelept. M-am îndrăgostit de mâinele și înțelepciunea ta, m-am îndrăgostit atunci când aveam cea mai mare nevoie de tine: oare ar fi să mai iubesc pe cineva așa cum am făcut-o cu tine?

25552197_291595944695878_5267057669760593734_n

Există iubiri de-o săptămână, de-o lună și există iubiri care durează o viață de om, tu ești iubirea vieții mele, ești bărbatul care m-a învățat să fiu eu, să iubesc intens, să sărut adânc și să merg cu spatele drept înainte, mi-ai spus de nenumărate ori că tot ce merit eu e ceva mai bun decât tine, e ceva ce altul ar putea să-mi ofere mai mult, mai puternic și mai sincer. Nu știu de ce te-am întâlnit în calea mea, nu știu de ce s-a decis acolo sus ca noi să ne oferim o șansă, poate pentru tine a fost un respiro, poate pentru tine a fost doar o alinare de moment, ceea ce te-a ajutat atunci să uiți și să te menții, să-ți revii și să-ți continui drumul. Dar pentru mine tu ai fost mai mult de atât, mai mult decât un simplu călător, mai mult decât mă așteptam eu vreodată că vei fi, mai mult decât mi-aș fi dorit. Cu tine eu am respirat și trăit, cu tine am dansat în văzul tuturor și am mușcat cu intensitate din plăcerea vieții, nu o să fiu în stare să te uit vreodată și nici nu cred că vreau.

Îți amintești când înnebuniți de noapte priveam stelele? Atunci ne nășteam din nou, atunci era să se întâmple un botez al sufletului, atunci noi ne-am permis să iubim frumos. Stelele, nopțile, piesele, visele, sărutările … toate lângă tine au avut un farmec aparte, prindeau contur și culoare.

Nu știu dacă o să te mai căsătorești sau recăsătorești, dar una știu bine, că așa cum ne-am iubit noi sau cel puțin așa cum te-am iubit eu: poate șchiopătând, greșit, nebunește dar am făcut-o așa cum puteam eu mai bine, nu vreau să mai iubesc.

Dulcea ta copilă

P.S. De fapt, nu știu când tu o să citești, dar să știi că iubești frumos și acum când îmi șterg lacrima sărată de pe obrazul drept să știi că tot de dorul tău e.

Dreptul de a fi „fericită”

Toți noi avem oameni care-i ținem doar pentru noi, oameni despre care nu vom povesti niciodată nimănui, oameni care sunt doar ai noștri și suntem cei mai egoiști când merge vorba despre ei. Dar oare de ce ajungem să pierdem acești oameni?

Vreau să fiu fericită și eu și ea, să fii și tu mulțumit de tine și iubirea noastră să o ținem minte așa frumoasă cum a fost. Nu aș vrea că să-mi reproșezi tot tu că careva dintre noi a greșit mai mult și cineva mai puțin, e firesc să greșim, suntem oameni. Tu doar fie ca să-ți aduci aminte de minte așa cum mă iubeai la început: zveltă, nebunatică, fricoasă. Eu încă cred în puterea mișcătoare a iubirii și tu știi că te-am iubit mai tare și mai mult ca niciodată, așa șchiopătând cum am putut, dar am iubit. Să ai parte de mari iubiri și să te lași dus de val, căci e atât de frumos să iubești!

l

Să ne fi căsătorit atunci…

Ești frumos, deștept și al naibii de gustos și știi să le combini atât de bine, încât ai înnebuni orice purtătoare de sâni, ochi și degete, știi că poți fermeca orice femeie și mai știi că o faci cel mai bine.  M-am îndrăgostit în tine când soarele-și făcea tiptil loc printre cerul străveziu, când augustul își lingea degetele iar luna bătea grațios din palme în semn de fericire pentru că totuși a reușit să unescă doi poli pe cât de diferiți, pe atât de potriviți. Mâinele tale, ele m-au cucerit, din prima mi-ai furat mâinele, printr-o atingere sălbatică le-ai prins în ale tale degete, de parcă ai fi știut de mereu că mâinele sunt purtătoare de dragoste eternă: când ne naștem mama gingaș ne ia în mâini, pe mâini toată viața este simbolul iubirii eternii, căsătoriei, mâinele îmbătrânesc o dată cu noi, mâinele… M-am îndrăgostit, simțeam pe gura mea arsă – buzele lui, simțeam că era al meu din cap și până-n călcâie, îi simțeam degetele pe spatele meu și ochii, ah, ochii lui…

Acum, când eram liberă, descătușată, puteam să fac ce voiam, să încep altă dragoste, orice. Mă mai zdruncinau chemările înaripate ale fostei iubiri, strigătele deznădejdii, tânguirile dorului neîmplinit, în fine, o avalanșă a tuturor elementelor dragostei, ale marii dragoste.Tu m-ai cucerit prin luptă, trebuia să mă pierzi tot prin luptă, așa și ai făcut, m-ai lăsat pradă lumii, am simțit în vocea ta un tremur ciudat, mă priveai lacom în ochi și ai plecat. Iubirea e nesățioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot, fără a-i cere nimic în schimb, așa a făcut și cu noi. E cu neputință, îmi spuneam, să iubești așa de total, îmi spuneam.

           Tu ai rămas singura mea iubire și, dacă aș fi trăit până la adânci bătrâneți, tot n-aș fi  iubit a doua oară.g

04:48

Tu nu prea scrii când ești fericit
și nici nu prea strigi
Tu admiri în tihnă, liniștit
și după spargi timpane cu tăcerea.

Tu în schimb ești mult prea mut
ca lebăda lui Blaga,aș spune eu
Tu iubești încet și oferi puțin
dar încât obții șiroaie
de lacrimi pribegite pe obrazul meu…

Prin locurile unde era atât de trist
Tu aduci acum, lumină cu carul 
și-mi legeni somnul neliniștit
al celei dintâi constelații.

Ar fi prea dificil să tac și să plec
dar și să rămân amuțită-n mișcare
e greu…

dezbracă-mă-te

sânii mei nevinovați în mâinele tale
buzele mele moi întretăiate
între fiara celorlalte buze
din fața mea.

 

aruncă-mă în extazuri nebune
și dă-mi să beau din lichiorul
divinității eterne
pe care îl porți mereu cu tine.

 

lasă-mă să tac lângă tine
și taci și tu,
iar când va veni timpul nostru
gălăgioși să plecăm.

18620449_726048134233038_1366787891529060110_n